Experimente de relationare 2

Nu vreau să încep acest amalgam de sentimente exprimate digital cu scuze față de un cititor ipotetic pentru absența îndelungată, în primul rând, pentru că mi-e greu să cred în existența lui, iar în al doilea, pentru că aș trata acest blog ca pe ceva făcut pentru altcineva și nu ceea ce este el de fapt, și anume locul unde pot să îmi turui gândurile atunci când nu mai are rabdare nimeni să mă asculte. Cu toate astea, țin să menționez că ultimele luni au trecut în moduri pe care eu nu le pot întelege pe deplin și nu aș putea să spun că știu prea bine ce s-a întâmplat cu mine pe parcursul lor. Ceea ce știu e ca este deja mijlocul anului 2014 iar eu continui sa scriu data cu 2013 în coadă, așa cum face oricine doar în primele două săptămâni din noul an, cel mult.

Trecând peste explicații, aproape de sfârșitul unui întreg an de schimbări si recalibrări atât la realitatea interioara cât și la cea exterioara, pot spune că mi-am schimbat fundamental punctul de vedere referitor la o mulțime de lucruri. La ce vreau să mă refer acum sunt, din nou, relațiile cu oamenii din jurul meu. În ultima vreme, am încercat mult să controlez sau măcar să fiu conștientă de dinamica relațiilor pe care le am cu cei din viața mea. Cu toate astea, am păstrat ceva ce se poate numi o prejudecată în legatură cu ciclul vieții acestora, și anume, am considerat că oamenii care au un efect pozitiv, la un moment dat, asupra vieții mele, vor continua să rămână parte din aceasta pe o perioada de timp nedeterminata. Acum, oricât de neplăcut ar fi să recunosc, cred că m-am înșelat în totalitate.

Cred cu tărie că totul în viața asta trebuie să aibă un început și un sfârșit. Și, cred că teoria asta se aplică și asupra relațiilor pe care le formăm cu oamenii pe care îi întâlnim zi de zi, de la ospătarul care îți aduce berea vineri după muncă, la profesorul de la facultate și mergând până la iubit(ă) și familie. Fiecare interacțiune pe care o avem cu un individ are un scop precis care poate ajunge sau nu să fie împlinit, dar care, inevitabil, va înceta să mai fie valabil la un moment dat. Evident, nu m-am referit la vânzătoarea de la magazin atunci când am zis că mă așteptam la prelungirea relațiilor pozitive după dispariția scopului inițial, dar chiar și acestea sunt relații în care investim timp și energie și ne pot crea așteptări. Revenind, ce mi se pare greșit, sau măcar de evitat, în legătură cu acestă involuție naturală a relațiilor, nu este faptul că ele se încheie, ci nevoia mea (și probabil nu doar a mea) de a mă ține cu dinții de ele sau de a mă simți vinovată că am lăsat lucrurile să evolueze în direcția pierzaniei. Mai mult, faptul că o relație se încheie nu anulează cu nimic valoarea pe care a adus-o în viața celor implicați. Lucrul acesta, oricât de evident ar fi, a fost, pentru mine, destul de greu de acceptat. În multe astfel de ocazii, am trecut de la un sentiment de părere de rău și vinovăție, la îndoială și regret față de aspectele lor pozitive. Am sperat că, dacă voi face mai mult sau voi căuta la infinit noi scopuri, atunci voi putea salva, nu doar o relație cu cineva, ci și întreaga valoare pe care a acumulat-o aceasta. Dar, sunt puține relații în care voi putea rămâne pentru tot restul vieții, iar ele reprezintă un procent prea mic pentru a construi o întreagă credință de viață în jurul lor. Și, parcă nici să le considerăm doar pe acelea importante nu ar fi o idee bună.

Pentru mine, soluția în momentul de față este acceptarea. Trebuie să eliberez strânsoarea emoțională și să accept că am învățat tot ce era de învățat de la cineva și că i-am oferit, la rândul meu, tot ce am avut de oferit. Totuși, asta nu va șterge persoana respectivă cu buretele ca și cum nu ar fi existat, ci doar îmi va permite mie să merg înainte fără prea mult bagaj inutil. Iar dacă, vreodată, voi simți că vreo rochie veche revine la moda, nu voi ezita să o scot din dulap și să mă mândresc cu ea.

Dar iar mă lungesc și o dau în filosofii de viață atunci când tot ce vreau să exprim e o decizie simplă de a nu mai urma nevoile din trecut și de a permite experiențelor pozitive să rămână la fel și după deznodământ. Altfel, cum aș putea să mă pregătesc mai bine pentru cele ce urmeaza?

Experimente de libertate

Din punctul meu de vedere, libertatea este unul dintre cele mai greu de definit concepte și sunt destul de sigură că mai toată lumea e de aceeași părere. Cu toate astea, ne place să vorbim despre libertate cu fiecare ocazie pe care o prindem de parcă fiecare dintre nesemnificativele noastre probleme s-ar putea rezolva dacă altcineva ne-ar asigura această mult râvnită libertate. Ce vreau să spun cu asta este că am luat cu toții termenul de libertate, l-am dat de toți pereții și l-am pus pe diverse piedestale după pofta inimii și sursa frustrărilor noastre. De aceea îmi permit și eu să vorbesc despre ce înseamnă libertatea pentru mine astăzi, 11 ianuarie 2014, fără intenția de a pretinde că este singura formă de libertate de care eu sau oricine altcineva ar avea nevoie.

Așadar, pe un ton mai puțin moralizator, vreau să mărturisesc una dintre frustrările care m-au îndemnat în ultimele luni să fac schimbări radicale în viața mea și în așteptările pe care le am de la ea, și care au dus, printre altele, și la nașterea acestui blog. Și atunci, ce loc mai bun unde să povestesc despre perfecționismul meu cronic?

De când mă știu mi-am dorit ca fiecare detaliu, indiferent cât de mic, să fie atent ales și să completeze întregul în cel mai bun mod posibil. Curând însă lucrurile au cam scăpat de sub control și au rămas tot mai puține aspecte ce pot fi supuse dorinței mele de perfecțiune. De aceea, posibilitatea de a aduce munca pe care o fac cu drag zi de zi cât mai aproape de acest standard a fost întotdeauna un vis al meu. Pentru mine, asta înseamnă libertate! Dar, când treaba ta se rezumă la a urma niște pași prestabiliți, acest lucru încetează să mai fie o prioritate. Oricât de mult aș vrea să cred că situația stă diferit, la finalul zilei este mai importantă existența rezultatului decât gradul său de perfecțiune.

Și, ca să ajung și la ce face ziua de azi o manifestare a libertății din punctul meu vedere,  am avut ocazia să mă folosesc de nevoia mea de perfecțiune în munca efectivă, datorită proiectului nou de user experience design pe care l-am început anul acesta și despre care sper să vorbesc mai multe într-o altă postare. Întregul scop al acțiunilor mele este găsirea unei soluții ideale și necesită atenție enormă la detalii și o doză mare de empatie. Ce aș mai putea adăuga sau ce aș putea cere mai mult? E libertatea de a munci din tot sufletul și fără compromisuri, libertatea de a gândi și de a face fiecare lucru ca și cum l-ai face pentru tine.

Nu știu în ce măsură poate cineva rezona cu mărturisirea mea, însă am o vagă bănuială că sentimentul pe care am încercat să vi-l descriu este rezultatul unui lucru mai simplu, și anume ideea de a face exact ceea ce te bucură cel mai mult. Iar dacă e vorba de rezonat cu acest aspect, sunt sigură că fiecare dintre voi știe, sau este capabil să își dea seama, ce își dorește cu adevărat să facă. Așa că, vă rog, încercați măcar o dată să vă dedicați acelui lucru și vă garantez că veți înțelege de ce am ales și eu să “violez” termenul de libertate pentru a descrie acel sentiment.

Experiemente de transformare – #Superheroesparty

Adevărul este că, indiferent cât mă străduiesc să par orice altceva decât un copil amețit, uneori trebuie să mai cedez în fața tentației de a mă alinta, mâțâi sau, pur și simplu, de a mă juca. Dacă mă întrebi pe mine, nimic nu e mai eficient în menținerea sănătății mentale decât o criză de prosteală copilăroasă din când în când. Spre norocul meu, am avut ocazia să fac asta weekend-ul trecut, la #Superheroesparty, despre care vreau să vă povestesc acum.

Ce se întămplă când ceri unui grup de prieteni să se transforme în supereroii preferați? Ei bine, pentru noi, a ieșit o nebunie de culori și forme, unele mai dichisite, altele mai improvizate, o avalanșă de salvatori curajoși, culeși de prin toate benzile desente sau filmele de care am auzit sau nu vreodata. Eu am ales să fiu Storm, din X-Men, pentru că întotdeauna am avut o pasiune pentru toate fenomenele meteo extreme, păstrând un loc special în suflet pentru minunatele tornade. Costumul meu improvizat îl puteți vedea mai jos, unde am pozat împreună cu Rogue (Augustina).

1525582_618010908258964_451836270_n

Și, pentru că nu puteam doar să ne costumăm și atât, și am pretins că vom face chiar o petrecere dedicată supereroilor din sufletele noastre, am avut nevoie de ajutorul unor catalizatori de superputeri. În acest scop, i-am avut alături pe Absolut Vodka si pe Heineken, care s-au asigurat că nu rămânem fără energie sau bună dispoziție. Pe lângă asta, am avut printre noi și supereroi creativi care au realizat câteva super-cocktailuri pentru că aceia care salvează lumea, așa ca noi, merită tot ce-i mai bun. Iată unul dintre ele:

1476157_617967784929943_702114137_n

Ce să vă mai spun? Pentru o seară, am eliberat toate visele cu supereroi născute în copilărie și ne-am jucat cât de mult am putut în colanți, cu mustăți, cape, luminițe sau chiloți pe deasupra. A fost o experiență grozavă pentru mine și vă invit să încercați și voi să mai fiți copii din când în când: e ca o gura de aer după zile de ținut respirația în viețile serioase de adulți ce vreți să păreți.

Experimente profesionale – cutia cu imposibilități

Aș vrea să faci un exercițiu de imaginație. Închipuie-ți pentru câteva minute că ai, în același timp, stabilitate financiară și timp liber. Dacă nu e nevoie să îți imaginezi, atunci felicitări, iar rândurile următoare sunt pentru tine. Altfel, niciodată nu strică să fii pregătit, așa că nu te opri încă.

Bun. Ai un venit decent sau un cont generos și nici nu ești legat de vreun birou 10 ore pe zi. Și acum, ce? Vacanțe exotice, gadgeturi în rate și cină de cinci stele în fiecare seară? Sigur, asta ar fi o posibilitate. Ai putea spune că ai muncit destul și meriți să te bucuri de plăcerea de a nu face nimic util cu timpul tău liber. Cât de departe vei ajunge făcând asta? Nu foarte, desigur. Dacă asta nu ți se pare o problemă, atunci sigur acum e momentul să te oprești din citit și să butonezi telecomanda. Pe de altă parte, dacă ți se pare că poți mai mult și că nu ai încă destul material pentru discursurile motivaționale pe care le pregătești pentru viitorii tăi nepoți, atunci aș vrea să îți povestesc cum văd eu următorul pas on the yellow brick road.

Sunt atâtea cărti și articole care încearcă să răspundă la întrebarea Ce face diferența între mediocritate și performanță în viața profesională?. Toată lumea are povestea sa de succes și drama fundamentală care i-a propulsat în carieră ca antreprenori și/sau exemple de oameni care și-au urmat pasiunea și au reușit să se îmbogățească prin ea. Dar cu toții știm că nu e așa de ușor. Cu toții știm că pentru fiecare reușită există nenumărate eșecuri pe care le trecem cu vederea cu mare talent.

Dar nu despre statistici vreau eu sa vă povestesc acum, ci de un lucru foarte simplu și de bun simț (if I may say so myself): nimeni nu va reuși să schimbe lumea urmându-și pasiunea pe stomacul gol. Teancul de facturi de plătit nu a inspirat pe nimeni vreodată să își lase amprenta asupra lumii sau să producă idei revoluționare. Sigur, ca orice teorie bună, are o serie de contraexemple destul de serioase, începând cu Abraham Lincoln si mergând până la autoarea romanelor Harry Potter, J.K. Rowling. Cu toate astea, majoritatea dintre noi au mai mult succes în a se zbate pentru fiecare bănuț decât în a încerca să monetizeze pasiunile care îi fac fericiți.

Ce înseamnă toate astea pentru tine? Eu zic că înseamnă o oportunitate. Cum ar spune o voce foarte hotărâtă dacă am greși canalul TV, începe ACUM să faci acel lucru la care ai visat de atâția ani. Scoate din cutia cu imposibilități de pe dulap toate ideile și planurile în care nu ai avut niciodată timp să crezi și dă-ți o șansă să desenezi o hartă spre împlinirea lor. Și dacă pe langă pasiune mai pui și ceva simț de răspundere și dorința de a face cât mai bine totul, atunci va fi greu să dai greș. Și nici dacă se întâmplă să nu îți iasă din prima, sunt sigură că mai ai lucruri în cutia despre care vorbeam mai devreme.

Și acum ca să scot morala din ceața care s-a lăsat peste postarea asta, my point is: nu te mulțumi cu siguranță când ce ai nevoie de fapt e fericire; si gândeste, inventează și visează. Nu e o invitație la risc, ci un îndemn să nu te oprești, indiferent dacă ești dintre cei cu stabilitate financiară sau nu. Cineva trebuie să reinventeze ziua de mâine. De ce să nu fii tu acela? Hai, abia aștept să văd ce găsești in cutia ta cu imposibilități.

Experimente de relationare

Cred că cel mai trist rezultat al lumii capitaliste în care trăim și care ne împinge să muncim mai mult, și mai mult, este felul în care ne facem prieteni. Aș îndrăzni chiar să spun că majoritatea relațiilor pe care le avem cu cei din jur, în loc să ne ajute să creștem și să ne dea sens zilelor, au devenit o obligație seacă, un relfex și o sursă de neîncredere în noi și în lume. Și, de ce? Pentru că am luat un proces atât de complex și totuși atât de natural care transformă doi necunoscuți în prieteni și l-am  falsificat. Am ajuns să aplicăm fiecare etapă a acestui proces în mod conștient și intenționat mințindu-ne apoi că rezultatele vor fi aceleași. Facem asta atât de des și am reușit să ne păcălim singuri într-atât, încât ne e greu să ne imaginăm că am putea face altfel sau că lipsește ceva din viețile noastre.

Am crescut uitându-mă în jurul meu, la adulții care se perindau prin viața mea de copil idealist, și nu am înteles niciodată cum au ajuns la punctul în care nu mai pun mare preț pe prietenii pe care îi au sau și i-ar putea face. Am pus asta pe seama trecerii anilor, dar am avut aroganța de a-mi promite că nu voi lăsa asta să mi se întâmple și mie. Spre surprinderea mea, nu a fost atât de ușor, și am avut nevoie doar de una, două dezamăgiri în legătură cu “viața reală” ca să ajung să le dau dreptate “adulților”. Desigur, până la momentul respectiv am înteles și că a fi “adult” e mai mult o nefericită situație numerică și nu o stare interioară fundamental diferită. În consecință, am ajuns să petrec trei ani de facultate încercând să mă țin cu dinții de o serie de relații din copilărie și construind unele noi la nivel superficial, cu scopuri precise sau motivate de circumstanțe. Din punct de vedere emoțional, acest lucru a trezit în mine două tipuri de sentimente: pe de o parte frustrarea față de faptul că nu pot crește relațiile noi mai departe de punctul ajutorului reciproc, iar pe de alta, încercarea de a mă convinge că așa ar trebui să se întâmple o data ce începi să îți asumi statutul de “adult” și încerci să îți schimbi prioritățile. Și nu, nu încerc să spun că dezvoltarea profesionala nu ne obligă să ne facem tot felul de relații care să ne ofere anumite oportunități, doar că, ele nu ar trebui să fie singurele pe care să știm să le construim și păstrăm. Spun doar că ar trebui să încetăm să ne mințim că avem prieteni atunci când toți din jurul nostru sunt doar oameni față de care ne-am purtat impecabil ca să le putem da un telefon atunci când avem nevoie de ceva, chiar dacă acel ceva este doar o persoană în compania căreia să bem o bere într-o sâmbătă seara.

Dar, sa revin la pretinsa cauză. Munca, ce ne umple aproape în întregime timpul și care poate fi interesantă și să ne provoace sentimente de împlinire și de evoluție constantă, totuși, nu poate ține locul oamenilor de care avem nevoie în viața noastră. Pentru că, să fim serioși, ar fi nevoie de o aliniere specială a planetelor pentru ca doi oameni compatibili cu adevărat, la nivel personal, să își găsească împlinirea profesională între aceiași patru pereți. Cu toate astea, cei mai mulți dintre noi depun un efort considerabil să se integreze și să se identifice cu cei cu care lucrează, considerând că a petrece 9-10 ore pe zi în compania unor oameni îi face candidații perfecți pentru cei mai apropiați prieteni. Și, mai mult decât atât, prea puțini mai au timp sau energie să caute în altă parte, mai ales dacă acasă îi așteaptă soțul, soția sau copii. Nu vreau să fiu ințeleasă greșit, piramida lui Maslow motivează în mod foarte clar situația pe care o judec aici poate prea aspru, însă întrebarea mea este: dacă ne folosim toate resursele pentru nevoile de bază, ce facem cu nevoia de relații reale? Mi-ar fi greu să găsesc o soluție pentru problema asta, însă cred că simpla conștientizare a diferenței dintre prieteniile intenționate și cele care vin natural și din care ne putem hrăni sufletele, ar fi un mare pas înainte, daca nu chiar pasul decisiv. Acceptând-o vom începe să căutăm acei oameni a căror companie nu ne obligă să purtăm măști sau să ne adaptăm credințele în funcție de mediul de proveniență a prieteniei respective. Nu cred în faimoasa împărțire în prieteni de bere, prieteni de filme, prieteni de mers la fotbal. Prieteniile adevărate nu au la baza o pasiune comună sau un mediu comun, ci se construiesc pe o rezonanță mai profundă între cei doi oameni. Mai mult decât atât, cred că avem puterea să atragem în jurul nostru oamenii potriviți atunci când suntem sinceri și ne trăim fiecare zi sub semnul adevăratelor valori care ne definesc.

Dar, ar fi mai bine să încetez cu teoria. Vă doresc tuturor să mă înșel în legătură cu ce am afirmat până acum, însă, dacă există o urmă de șansă să nu mă înșel, știți ce aveți de făcut. Dacă nu, încercați să începeți cu o campanie de free hugs. 😀